Chiar dacă timpul stă în loc, creativitatea nu stă locului…
„După moartea lui Miguel de Unamuno au fost găsite câteva manuscrise, printre care şi următoarele rânduri : „Croieşte o poartă mai mare, Tată ceresc, pentru că nu pot trece. Tu ai făcut-o pentru copii, iar eu am crescut fără să vreau. Dacă n-o vei face mai mare fă-mă pe mine mai mic”.
Omul primește la naștere un nume, dar trebuie să învețe de-alungul timpului să își boteze viața cu un sigur cuvânt pentru ai da un sens. Pe firul vieții, omul își duce lupta cu sinele ca între două paranteze: dorință și neputință, visul și mustrarea realului. O astfel de delimitare este poate caracteristica fundamentală a drumului obişnuit către cunoaştere. Omul încearcă să epuizeze şi să-şi epuizeze conţinutul în delimitări stricte: „sunt bun”, „sunt rău”, „sunt tânăr”, „sunt bătrân” . În acest tipar apărem, totuși, ca definiri incomplete. Felul în care definim în esență viața, punctual ne seamănă, la fel cum un portret seamănă arhietipului. Desenăm o îngheţare atemporală a incompletului. Ceea ce strictul nu poate conţine, ceea ce strictul eludează, este tocmai dinamica fiinţării, de la începutul și până la sfârșitul vieții.
În dinamica vieții, bătrâneţea privită în oglindă cu vârsta copilărie, nu e decât o chestiune de timp. Omul trebuie să tindă permanent să devină mai bun, în oglindă ,cu felul de cum s-a născut. Tiparul trebuie să se suprapună dorinţei de adânc, dar de cele mai multe ori rămâne la suprafață și frica de trecere a timpului, ne bântuie ca o fantomă într-un vechi conac boieresc. Deşi matricea bun-rău, tânăr-batrân, este învăţată din copilărie, deşi omul începe să îşi delimiteze propriile categorii, mai devreme sau mai târziu va realiza că esenţa lucrurilor şi chiar esenţa sa, ca obiect principal al demersului de cunoaştere, nu stă într-o raportare care poate fi socotită în timp, de timp. Copilăria nu este o glorie, tot astfel cum nici bătrânețea nu e un eșec, sau o fatalitate. Și una și alta sunt doar o realitate în oglindă. Eşecul vine atunci când omul cunoaşte lumea ca pe ceva mort. Eşecul vine din definiţie. Eșecul vine din faptul că nu te mai definești în esență prin ceea ce iubești și ceea ce visezi. Orbiți de frica că timpul nu ne ascultă, nu stă pe loc, nu mai vedem iubirea, bucuria de a trăi ca formă de înțelepciune supremă de-a asalta viața. Și uităm să visăm. Când pierdem bucuria de a trăi, îmbătrânim și totul devine opac. Când uităm să visăm am îmbătrânit și nu timpul e vinovat. Uitând să visăm, uităm să mai dăm, de fapt, banlului măreție ca atunci când eram copii, ca atunci când lumea era toată lapte dulce și încăpea într-un sân.
Și visele pomilor sunt un fel de întoarceri în împărăţiile omului. Ele se hrănesc cu răsăritul de zi cu zi și rădăcinile pământului. Ciugulesc izvoarele cuvintelor, la noi ajungând poezia, în forma ei pură să-și odihnească puțin relansarea sub aripă.
Dacă timpul ar fi frunze, ce Toamnă!”