Am mai povestit la un moment dat despre creativitatea din spatele Magic Seniors. Și dacă nu v-am convins de prima dată, dacă mai avem/aveți întrebări, poate vă răspundem…acum.

 

„De ce sunt fericită?

Sunt fericită pentru că sunt liberă și pentru că ideile mele despre libertate seămănă cu viața mea, cu prietenii mei și cu întâlnirile splendide care definesc puterea unei viziuni comune. Întâmplarea are urmări logice. Iar sentimentul acela pe care ți-l oferă întâlnirea cu niște oameni care privesc din perspective diferite, din culturi și vârste diferite în aceeași direcție, atunci când o lume nouă se naște, este de neprețuit.

Simțeam că e nevoie de mai mult decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a mijlocit niște întâlniri pe care nici cel mai sfidător optimism nu le putea anticipa. Dacă ar trebui să explic unei civilizații extraterestre ce mi se pare important la specia umană, aș vorbi despre dragoste și prietenie.

Nimic din ce este important în viața mea, nimic din lucrurile care mă fac să mă simt fericită nu a fost născut de alte sentimente. E un mare noroc, probabil, să faci ce-ți place, uneori mă simt nu știu cum pentru asta. Și e aproape ireal să descoperi oameni care se bucură în același ritm cu tine de ceea ce faci.

Dacă s-ar filma într-o singură dimineață în toate tramvaiele, autobuzele și multinaționalele din țara s-ar putea observa acel sentiment general valabil de oroare învinsă, care definește acțiunile celor care ne înconjoară. Starea asta de luptă absurdă, neproductivă, anticreativă și umilitoare poate fi definiția umanității așa cum o cunoaștem acum, așa cum o trăim.
Să mergi la lucru e un blestem, să schimbi ceva e un dezastru. Iar lipsa de încredere rezolvă restul. Sunt multe valuri care ți se ridică de pe ochi pe măsură ce începi să-ți măsori viața în gesturile care te ajută să te simți viu, în măsura în care asta nu e periculos pentru cei din jurul tău, firește.

Și, da, nu cred că există bucurie fără împărtășire, fără schimb, fără cuvinte rostite de altul cu câteva milisecunde înaintea ta și pe care tu nici măcar nu le puteai anicipa, dar ele sălașluia de mult inconștient în tine. E posibil ca una dintre pedepsele acestei vieți (pedeapsă ca o lectie, desigur) ar putea fi aceea de a face ceva ce nu-ți place, alaturi de oameni pe care nu-i suporți, ori chiar mai mult de atât, oameni pe care nu-i iubești, care te-au rănit sau te rănesc și inconștient rămâi lângă ei din cauza unui stupid pattern care astăzi ar trebui să fie expirat ca să poți fi liber și fericit. Tot ceea ce merităm. Mă macină acum ( mai mult decât oricând) întrebarea: “dacă florile și-ar dărui oameni la fel cum oamenii își dăruiesc flori de unde ar fi tăiați oamenii?”

Să te dezvolți alături de bolile frustrării, neîncrederii, invidiei, prostiei, imposturii! In contrast cu toate mizeriile astea, in forul meu interior, sunt fericiă . Am întâlnit, de-a lungul timpului, oameni impreuna cu care am construit ideii care altminteri ar suna ca niște romane sf. fără ei. Ei mă fac să fiu de o mie ori mai vie, mai responsabilă, mai implicată și mai bucuroasă decât o pot face banii (sau orice altceva material) care vin către orice idee de succes. Probabil e mai ușor să pari, sau chiar să devii pesimist, dacă tot dai peste oameni cu rol de frână sau piedică.

Trăiesc astăzi într-o epocă (asumată de mine firește) în care ideile nu mai sunt pedepsite, iar vizionarii nu mai sunt trecuți prin fața târgoveților indignați și numai sunt arătați cu degetul. Și la fel de fericiă sunt pentru că în sfârșit lumea în care trăiesc începe să semene cu lumea pe care mi-o imaginam pe vremea când eram copil (mai ales că am avut o copilărie lungă, cam pâna la vârsta de treizeci de ani când viața m-a provocat într-un mare fel). O lume in care oamenii seamănă cu ideile lor, trăiesc așa cum arată, vorbesc așa cum sunt, plătesc pentru ceea ce nu sunt. Firește că mai am temeri. Încă mă tem să nu care cumva să fiu prea naivă. Pretențiile mele, însă, cu privire la om se întind doar de la minus la plus infinit.

Nu cred că judecata contează atât de mult, ca factor decisiv în felul în care alegi să-ți trăiești viața, ci mai curând ceea ce simți și nu mă mai îndoiesc că ceea ce construiești cu mintea ta, cu demnitate și sensibilitate, alături de toate mințile care te completează cumva, este singura pledoarie valabilă acolo unde se analizează rezultatele pe secol, mileniu, deceniu sau cartier. Cred că acest sentiment născut din lucrurile pe care le naște bucuria întâlnirii cu celălalt care te oglindește va fi urmatoarea descoperire a lumii noastre.
Totul poate începe de oriunde, de la un anunț pe un blog, de la de la o privire furișată pe stradă, de la o glumă care te face suspect când razi, de la o îmbrățișare, de la avanpremiera unui spectacol de teatru, sau de la un film.”

Autor: Luminița Popa